Reportaj din Paris, iunie 2016, EURO 2016
Updated: May 22, 2020
„Mouvement social” e ultimul lucru pe care vrei să-l auzi într-o zi cu meci pe Stade de France, când trebuie să străbați tot Parisul, dintr-o suburbie din sud către alta în nord și fix trenul care leagă centrul orașului de stadion și, mai departe, de aeroportul Charles de Gaulle e blocat de lucrătorii care sunt în grevă. Lângă tine, pe peroanele înghesuite, sunt zeci de fani gălăgioși, parizieni resemnați care așteaptă în tăcere și turiști speriați că pierd avioanele.
De fapt, „ne pare rău, trenul staționează între stații din cauza unui incident” e ultimul lucru pe care vrei să-l auzi. Deși înainte să pleci de acasă toată lumea ți-a spus că n-o să se întâmple nimic la câtă securitate o să fie, aici lumea se aștepta, cel puțin în primele zile, să se întâmple ceva, iar forțele de ordine care au scăpat câte-o petardă pe stadioane și niște bătăi în afara lor n-au părut, până acum, să aibă totul sub control.
Sunt de 10 zile în Paris pentru Campionatul European de fotbal, timp în care am oscilat între momente ca cele de mai sus și cele de entuziasm de copil care vede pe viu o competiție importantă de fotbal, cum îmi doream de când colecționam ziare de sport, lipeam abțibilduri cu fotbaliști pe fiecare bucată de mobilă și stadioanele erau obiective turistice obligatorii în vacanțele din alte țări.
Nu e mereu cum îmi imaginam, poate și pentru că Parisul e un oraș atât de mare și divers încât e greu să fie cuprins cu totul de febra fotbalului, cum observau jurnaliști și fani care-au fost și-n Brazilia la Mondialul din 2014. Sunt părți ale lui în care nu simți turneul, în care cafenelele și buticurile cu eclere și croissante sunt pline cu localnici sau turiști, ca în orice altă zi a anului, în care trupele de streetdance strâng zeci de gură-cască în jur și în care coada de la Turnul Eiffel e mai mare ca cea de la intrarea în Fan Zone-ul din spatele lui, motiv pentru care mulți fani le confundă.
Cu o seară înainte de meciul de deschidere, plecând de la stadion cu doi jurnaliști de la ESPN și Washington Post, i-am întrebat ce cred, totuși, despre șansele României cu Franța. Ridicând cu greu ochii din telefonul în care căuta citea îngrijorat despre greva piloților Air France, unul dintre ei a întrebat uimit: „Cum, chiar vorbim despre fotbal?” Pentru că în primele zile, nici în imensa sală de presă de la Stade de France, fotbalul n-a fost principalul subiect discutat; ci trenurile și avioanele, terorismul – de care se vorbește șoptit –, scandalul sexual în care a a părut numele portarului Spaniei De Gea, investigația lui Platini sau Brexit, de care au fost întrebați până și fotbaliștii români la o conferință.
Am început să simt spiritul turneului, în căutarea căruia am plecat de acasă, în ziua meciului de deschidere, când au apărut primele tricouri colorate prin oraș, primele ecrane pe terase, primele steaguri ale Franței atârnate de bar și primii chelneri îmbrăcați în tricoul lui Giroud sau Griezmann. Iar în metrou, mai ales în ultimele stații din apropierea stadionului (și mai ales în metrourile care mergeau), am găsit perucile colorate, fețele vopsite și cântecele în cor pe care le așteptam. Printre ele, parcă uiți și de greve și de starea de urgență.
Suporterilor nu le e frică și repetă același refren: se poate întâmpla orice, oriunde, și dacă îți schimbi planurile și modul de viață, pierzi deja ceva. Nu-i iau transpirațiile când se oprește trenul între stații, ci continuă să analizeze golurile și deciziile neinspirate ale antrenorului. Nu par deranjați de polițiștii care patrulează printre ei, ci îi provoacă la selfie-uri. Nu tresar când explodează petarde în stadion decât câteva secunde, apoi caută din nou mingea cu privirea, fără să se gândească la ce-ar fi putut fi. Și nu-i interesează că asistă abia la meciurile din grupe, care nu au încă tensiunea celor eliminatorii; bucuria că sunt aici e la fel de mare, iar costumațiile și dansurile pe măsură.
Printre ei, am momente când uit că sunt aici pentru că și România e aici. Nu sunt genul care să cânte imnul cu mâna pe inimă, cum fac alți jurnaliști la masa presei, și nu mă mai uit de ceva timp la fotbalul românesc. Dar e ceva emoționant să vezi piața din spatele Turnului Eiffel plină ochi de fulare galbene și de fețe fericite. E ceva înduioșător în bucuria românilor, ceva mai rezervată ca a celorlalți suporteri, parcă neîncrezători și ei, ca și mine, că trăiesc pe viu un turneu final, după atâtea văzute la televizor.
Dar partea mea preferată de până acum, momentul în care am simțit că am găsit ce căutam, a fost în preajma unui meci de la care nu aveam nicio așteptare, Irlanda-Suedia. Nu doar pentru că mi-au părut cei mai prietenoși fani, pentru cum au cântat, au dansat și au băut împreună, născocind replici cu care să se împungă („Go home to your ugly wives” vs „Go home to your sexy wives”), ci pentru cum nu s-au putut dezlipi de mingile de fotbal cu care au venit de acasă sau pe care le-au cumpărat de la magazinele de suveniruri. Înainte și după partida oficială, au driblat, au pasat, le-au bombardat spre cer, le-au rotit pe cap și, când au găsit un teren cu linii trasate, s-au împărțit în echipele ale căror culori le purtau, iar cei de pe margine au cântat și s-au bucurat ca și cum se juca adevărata finală.
M-am simțit ca în generală sau în liceu, când colegii se jucau în curtea școlii și eu scriam cronicile de după, sau când băieții din vecini se jucau printre garajele din spatele blocului, iar eu mă uitam cu tata la meciuri în casă, chiar dacă juca sau nu România. Asta așteptam de la un turneu final, să-mi aducă aminte cum m-am îndrăgostit de fotbal.